duminică, 14 noiembrie 2010

Vă invit în bucătăria lui Radu. Radu Udrescu.

L-am găsit căutând pe internet după o reţetă de nuştiucelatavă. După treizeci de secunde uitasem deja ce căutasem iniţial. Intrasem într-o lume fascinantă, în care numai privilegiaţii au noroc să intre şi în care te pierzi privind, înţelegând, învăţând. Desigur, bucătari sunt mulţi pe lume. Artişti sunt însă, puţini... Reţete, iar sunt multe. Maeştri care să preia o reţetă şi să o desăvârşească sunt şi mai puţini. Celor ce apreciază nu doar o mâncare buna şi neaoşă, dar şi pasiunea cu care aceasta este gătită, prezentată şi descrisă, le recomand cu drag bucătăria lui Radu Udrescu. Chapeau!

miercuri, 12 mai 2010

Când iţi vine-a emigra...

"Voi ce-n Lună plecaţi
Cu ale noastre izbânzi
Nu uitaţi ca aveţi fraţi
Pe planetă flamânzi
Pâinea lor o mâncaţi
Printre stele zburând
Voi degeaba zburaţi
Când cei subdezvoltaţi
Se târăsc pe Pământ"

A. P. - Pământul deocamdată

duminică, 25 aprilie 2010

Dragoste în Tatra

Înghesuiala din autobuzele liniei 133 nu e o mirare pentru nici un bucureştean al începutului de secol 21. Fie vorba între noi, nici pentru sfârşitul de secol nu se întrevede vreo schimbare. Ceea ce am văzut însă de pe geamul autobuzului, într-o zi când mă aflam în numitul 133 îndreptându-mă dinspre Foişor spre Timpuri Noi, m-a mirat şi încântat foarte. Căci rar ne e dat sa vedem dragoste dezinhibată în formă pură. Şi mai rar o vedem manifestată frumos, neostentativ, fără vulgaritate şi fără imboldul pornirilor hormonale ale tinereţii. Iniţial căscam gura şi, în minte, schiţam deja un început de text care să împopoţoneze cu figuri de stil ceea ce observam fără să fiu observat, de după geamul autobuzului. Apoi mi-am dat seama că simpla descriere a tabloului este suficientă, căci ceea ce e frumos nu trebuie alterat cu miţiflendure inutile.
Era un camion Tatra. Prin ţară mai vezi câte unul, pe ici-pe colo, prin Bucureşti – rarisim. Chiar şi aşa, un simplu camion Tatra de prin anii ’60 nu e suficient să capteze atenţia. Dar acest camion nu era simplu. Avea ceva cu totul şi cu totul deosebit şi cred că acel ceva m-a făcut să-l studiez cu mare atenţie. Acest camion era atent vopsit şi îngrijit, cu toate lămpile de semnalizare şi toate accesoriile prezente, curat şi bibilit, mai ceva ca unul nou, ieşit din fabrică. Felul în care era întreţinut dovedea multă pasiune şi dedicaţie din partea proprietarului şi zău că acesta s-ar putea prezenta la orice întrunire a deţinătorilor de maşini de epocă. Prin parbrizul fără fir de praf se vedea omul din spatele volanului. Spre şaizeci de ani, tuns şi bărbierit la fel de îngrijit precum camionul, bărbatul avea o faţă jovială şi luminoasă. Cămaşă călcată şi apretată, în carouri. Putea la fel de bine să conducă un Bentley – stau şi mă gândesc dacă prin garajele îmbogăţiţilor de mucava nu cumva or fi Bentley-uri mai murdare decât acel Tatra. Da, era o apariţie, o pată portocalie, curată, într-un Bucureşti gri murdar. Lângă bărbatul de la volan, stătea umăr la umăr, înghesuită în el, o femeie cam de aceeaşi vârstă şi cu aceeaşi înfăţişare plăcută şi îngrijită. Se încolăcea în jurul braţului şoferului şi îl mângăia, îl alinta. Din când în când, în timp ce era oprit la semafoare, bărbatul se întorcea şi el spre femeie, o îmbrăţişa cu afecţiune şi se sărutau. Apoi zâmbeau amândoi, ca doi adolescenţi ce merg la film pentru prima dată împreună şi îndrăznesc să-şi atingă mâinile. La culoarea verde a semaforului de la Foişor, autobuzul a demarat greoi şi cateva sute de kilograme de corpuri umane năduşite m-au presat pe geamul din spate. Nu-mi păsa, căci prin el vedeam doi oameni rupţi de lumea prăfuită, doi oameni ce călătoreau iubindu-se delicat în cabina unui camion Tatra fără pată. El, zâmbind, întindea braţul împingând maneta în treapta de viteză şi demarând. Ea, lăsând uşor capul culcat pe umărul bărbatului. Aceasta este ultima imagine pe care am văzut-o, înainte ca străzile să-i înghită. Cu această imagine aş dori să vă las şi pe voi, dragi cititori, urându-vă din inimă două lucruri: iubiţi-vă simplu şi curat ca-n Tatra şi ţineţi ochii treji şi inima deschisă pentru ca astfel de episoade să nu treacă pe lângă voi neobservate.

marți, 13 aprilie 2010

Azi am fost mârlan. În trafic.

Trăgeam din greu la covrigul volanului. Matizul meu nu are nici măcar servo-direcţie, însă e drept, se strecoară binişor prin jungla urbană. Orişicum, nu e uşor, chiar cu maşină micro fiind, căci traficul în Bucureşti, se ştie, e infernal. Ajung undeva aproape de Brezoianu când, un ditai Ferrari îmi răsare maiestuos în faţă. Nu era filmare la Top Gear şi nici nu era vreun străin indolent care s-ar fi rătăcit cu bolidul fiindcă nu citise în prealabil ghidul Michelin. Acolo scrie clar că România se vizitează de preferinţă cu un 4x4 sănătos. Sau cu un Matiz. Nu, de data asta era unul de-al nostru, cu numere de B. Evident, cu fiţa de trei cifre. Se mişca vai steaua lui. Strada era un monolit de beton nefinisat. Pe alocuri găurit. Ăsta, sireacul, de-abia putea înainta cu milionul lui de euro pe roţi. Motorul îi torcea frumos, cum numai un motor de Ferrari poate toarce dar se simţea că e chinuit la nici 2000 de ture; n-apuca să “lucreze” mai mult. Eu mă grăbeam de nu mai ştiam de mine, şi nu puteam să avansez într-un ritm decent, din cauza ăstuia cu bolidul care se mişca milimetric. M-a dus aşa până dincolo de Cişmigiu. Pe la Luterană n-am mai rezistat. Auzisem eu ca în Roma trebuie să fii roman. Mi-am zis deci, că în Bucureşti trebuie sa fii român, dar mai ales să faci ce fac toţi automobiliştii locali. Frustrat de viteza de melc, mi-am slobozit atunci mitocănia supremă a codului rutier: “I-AM DAT FLASH-URI!!!!”

marți, 30 martie 2010

Siguranta si incredere. Si neam prost. Mult.

Azi, 30 martie, pe langa o bisericuta in centrul Bucurestiului. 3 politisti umflati (cum altfel?) spargeau de zor seminte. Scuipau cojile pe jos, unde se formase un sublim covoras.
Pana aici, nimic neobisnuit, doar traim in Romanica. Partea neobisnuita a inceput cand eu, care uitasem in ce tara traiesc, am avut tupeul sa ii intreb care-i treaba cu semintele. Eram pregatit sa ma borfolesc cu ei, aveam chef de galagie. Insa raspunsul, m-a dezarmat complet. A venit ca o revelatie de saptamana Mare, ca e de sezon.
Eu ii intrebasem pretentios si academic: "Buna ziua, nu va suparati, dar cum se impaca meseria dv. cu mizeria pe care o faceti?" - parol ce pretentios am fost, ha?
Si cel mai umflat dintre ei (nu stiu daca era cel mai gradat, ca n-o am pe asta cu gradele) imi raspunde senin:
"Pai, NU NUMAI NOI FACEM MIZERIE..."
I-am multumit - ce altceva mai puteam sa zic? I-am multumit caci, din cinci vorbe scurte, mi-a lamurit esenta natiunii. Ce s-au mai chinuit Nicolae Iorga, Dimitrie Cantemir, Vasile Parvan, alti si alti mari invatati sa desluseasca ce e cu noi pe acest pamant. Nu stiu daca au reusit bine, dar cu siguranta acest politist bulangiu a reusit pentru mine in 5 cuvinte ce n-a reusit nimeni in volume intregi. Am inteles cine suntem si mai ales, incotro ne indreptam: LA DRACU!

luni, 15 martie 2010

Cum am petrecut 15 martie

Abia pe la vremea cinei am reuşit să ies din alergătura zilei şi să realizez că azi e ziua maghiarilor de pretutindeni, drept pentru care am destupat o bere făcută la Miercurea Ciuc. Am închinat pentru Petőfi Sandor, pentru vinul de Tokaj, pentru prietenul meu apropiat şi fidel, pentru Lajos-bacsi care plimbă copiii soră-mii prin parc şi face o treabă aproape mai bună decât Marry Poppins, pentru focoasa pentru ale cărei “vrăji” şi braţe încolăcite mă furişam cândva de la cursuri.
Aud din aparatul de imbecilizare al secolului 21 (televizor pentru unii) cum că e o zi cu tensiuni, cum că românii nuştiuce şi secuii nuştiucealtceva, că unii vor aia că ăilalţi nu le dau ailaltă, că nemtudom nu e acceptabil într-un stat unitar, sau că bieţii Petike şi Jozsike nu au şanse în ţara asta dacă nu ştiu conjuga “a fi” şi “a avea”. Concluzionez de fapt că baronii lor sunt la fel de hapsâni ca şi ai noştri, că oamenii care trag la şaibă pot rămâne şomeri fie că au şef de pe Dâmboviţa fie “autonom”, că nici interesul lor şi nici al nostru nu e cu adevărat băgat în seamă de nimeni, iar gulaşul şi tocăniţa nici nu sunt chiar atât de diferite.
Dau pe gât ultima înghiţitura din cutia verde şi mă pregătesc de culcare, căci mâine începe o nouă zi cu drumuri, treburi, bucurii, frustrări, reuşite, dezamăgiri, speranţe. Iar pentru ziua asta trebuie să fim odihniţi, ca s-o luăm de piept, căci nu e nici a ungurilor, nici a românilor, nici a secuilor, nici a zlătarilor. E ziua celor care vor să-şi facă treaba bine şi să-şi vadă de ale lor.
No szia tok.

luni, 1 martie 2010

Un mărţişor potrivit cu vremurile

Azi-dimineaţă am văzut în staţia de autobuz un tip bine. Aş fi vrut să zic un domn bine. Nu pot, pentru că deşi arăta ca un domn, nu era. Înalt, suplu, cam la 50 de ani, păr cărunt, ţinută dreaptă, privire sobră. Costum cu croială impecabilă şi palton super-elegant. A scos din buzunar un pachet de kentane. A desfăcut graţios ţipla, pe care a lăsat-o la fel de graţios să plutească în bătaia vântului care “adia puternic” (vorba unui comentator de sport – evident, de fotbal). În timp ce desfăcea şi staniolul, a observat că e privit şi l-a mototolit discret între degete. A dus mâna spre spate şi, de acolo, a “scăpat” de povara cumplită. Un coş de gunoi public se afla la 1,5 metri. Cam pe când am terminat de apreciat această distanţă, firul ţiplei a atins magistral trotuarul, decorându-l cu cel mai emblematic mărţişor pentru societatea românească de început de mileniu trei. Sper ca tipul bine să lucreze la vreo gazetă şi să scrie articole despre mizeria din oraş şi despre cum nu face primăria curăţenie. Asta ca să fie povestea cu adevărat sublimă.
Asta-i ţara! Ăştia-s oamenii, cu ăştia defilăm!